Aromaterapia – Istoria, originile şi dezvoltarea ei

Pentru ca suntem pe o pagina destinata produselor de aromaterapie, si anume de uleiuri esentiale, este de asemenea esential sa cunoastem cateva repere din istoria acestei vechi terapii complementare.

Trebuie sa stiti ca plantele au fost folosite în scopuri medicinale înca de la facerea lumii. Oamenii primitivi se bazau foarte mult pe instinctul lor de supravietuire. Urmandu-si simtul mirosului, precum şi experienta, au fost capabili sa isi însuşească cunoştinte despre capacitatea imensă a plantelor de a vindeca si de a trata dureri si boli. Când animalele sunt bolnave, caută din instinct plante care să le vindece şi să le aline simptomele.

Civilizaţiile timpurii

In grotele din Lascaux, din regiunea Dordogne, Franta, există picturi care infatiseaza folosirea plantelor în scopul vindecarii. Arheologii estimează ca aceste picturi datează din anii 18000 î. Hr.Un aparat de distilare din teracotă pe care experţii „inca” il mai considera vechi de cinci mii de ani este gazduit in Muzeul Taxila din Pakistan. Acesta ar fi fost folosit pentru prepararea apelor parfumate şi poate chiar pentru producerea uleiurilor esenţiale. Se crede că a apartinut civilizatiilor hinduse sau arabe. Este un fenomen curios, având în vedere că se credea că distilarea ar fi fost „inventată” acum o mie de ani. Nu mai există o alta dovada pentru folosirea distilării din anii 5000 pana in anii 1000 î Hr. Se presupune ca acum 5000 de ani civilizatiile timpurii erau mult mai avansate decat se credea.

Egiptul

Cred că aromaterapia a luat fiinta în Egiptul antic, iar medicamentele pe bază de plante datează cel puţin de prin anii 3000 î. Hr. Există destule dovezi care arata ca parfumurile faceau parte din viata zilnica a egiptenilor. In jurul anului 3000 î. Hr., cea mai veche piramidă cunoscută din Egipt, „Piramida în trepte”, a fost construită de regele Zoser la Sakkara. Arhitectul său şefa fost genialul Imhotep, un cunoscut medic, dar şi astrolog şi scrib. Imhotep a făcut un pas mare in stiinta medicală din acele vremuri şi uneori se face referire la el ca la „părintele aromaterapiei”.Papirusul din Ebers (1550 î. Hr. ), unul dintre putinele papirusuri care există în sfera de interes a medicinei, dezvaluie fapte despre utilizarea extinsa si frecventa a esentelor si parfumurilor în medicina egipteana. De aici reiese faptul ca acestea erau destinate atat uzului extern, cat şi celui intern, pentru a combate problemele de sanatate. Preotii egipteni prescriau vinuri medicinale pentru tot felul de boli: pentru problemele respiratorii se făceau inhalatii, baile de sezut si spalaturile erau recomandate pentru problemele ginecologice, gargarele erau recomandate pentru remedierea problemelor gatului şi ale gingiilor, iar pentru bolile de piele erau preparate diverse unguente.

Pentru a fi mai sanatosi, egiptenii de rand foloseau condimente în mâncare.Usturoiul, de exemplu, era foarte cunoscut pentru calitatea sa de a îndepărta bolile si de a preveni izbucnirea unei epidemii. Alte ierburi sau condimente folosite erau seminţele de anason, chimenul, menta, maghiranul şi pătrunjelul.

Fiind foarte priceputi, parfumierii egipteni obtinuseră formula faimosului „Kyphi” -tamaie si parfumul preferat – bazat pe un amestec de 16 arome. Ingredientele exacte din care era alcatuit Kyphi sunt necunoscute, dar se spune ca, printre altele, ar fi continut obligeana, scortisoara, tamaie, henna, ienupar şi smirna. Era un articol popular într-o casa egipteana si nu era folosit numai ca parfum sau ars ca tamaie, ci era cunoscut si ca medicament. Oamenii inhalau Kyphi in timpul meditatiilor pentru a-si intensifica functiile constiintei spirituale. Ingredientele sale stimulau noi niveluri de constiintă. Acelasi rol asupra constiintei spirituale, dar si a celei fizice, îl avea şi tamaia. Este fascinant faptul ca atunci cand a fost deschis mormantul lui Tutankhamon (1361-1352 Î. Hr. ), în 1922, una dintre sticlele sigilate continea un unguent ce încă mai păstra o aromă – în ciuda faptului că era vechi de peste 3300 de ani. Tamaia era una din aromele existente în acest unguent. Egiptenii erau foarte constienti de puterea aromelor de a afecta sentimentele.

Fiecare faraon în parte se bucura de un numar de parfumuri diferite, preparate special pentru el. Parfumurile erau create fie pentru a revigora spiritul, pentru a inlatura nervozitatea, pentru a incuraja dragostea sau a aduce linistea, fie pentru a îndemna la lupta în timp de razboi.

Parfumurile se aflau în strânsă legătură cu religia. Egiptenii isi împodobeau zeii cu uleiuri mirositoare; zeilor şi zeitelor li se dedicau miresme, iar statuile erau şi ele uneori unse. De exemplu, smirna îi era dedicata Lunii, iar tamaia, zeului Soarelui, Ra. Parfumurile erau arse în timpul ceremoniilor religioase ca ofrande pentru zeitati (latinescul per fumum înseamnă „prin fum”).

Egiptencele instarite se rasfatau după baie cu un masaj aromaterapeutic. Sclavele le ungeau cu uleiuri al căror rol era de a tonifia si a parfuma pielea. Uleiul din lemn de cedru era unul dintre uleiurile preferate. Egiptencele stiau destul de multe chiar şi despre contracepţie – mixturile aromatice erau amestecate şi inserate în vagin pentru a actiona ca spermicide.

Egiptenii credeau cu tsrie în reincarnare si în viata de apoi, iar această civilizatie ne duce cu gandul la procesul de mumificare. Au făcut un pas fantastic când au descoperit procedurile de imbalsamare şi erau intr-adevar mari experti. Aproape toate organele principale ale cadavrului erau inlaturate, inclusiv creierul, care era extras prin nări. Cavitatile erau apoi umplute cu smirna, siminichie, galbana şi alte substante aromatice. Sangele era si el eliminat, apoi corpul era spalat în carbonat de sodiu cristalizat. Corpul era lasat aproximativ saptezeci de zile şi apoi infasurat în bandaje înmuiate în prealabil în diferite arome, printre care ulei din lemn de cedru. Fiecare persoană care practica îmbalsamarea aplica o reteta particulara, iar formulele erau uimitor de eficiente pentru conservarea corpului uman si, chiar si acum, după mii de ani, mumiile descoperite se află într-o stare surprinzator de bună. Aceste proceduri amanuntite erau bineinţeles folosite doar pentru preotii de rang inalt sau pentru faraoni.

Valea Nilului a devenit cunoscută ca „leagăn al medicinei”. Plantele medicinale, cum ar fi lemnul de cedru, scortisoara, tamaia si smirna au fost aduse în această zonă pentru a fi cultivate. Când evreii si-au început exodul din Egipt spre Israel, în jurul anului 1240 î. Hr., au plecat cu multe cunostinte, prafuri şi uleiuri pretioase. In Vechiul şi Noul Testament exista numeroase referinte la diverse uleiuri — obligeana, siminichia, scortisoara, isopul şi maslinul aflandu-se printre acestea. Bineinţeles, ştim cu totii ca tamaia si smirna au fost darurile oferite lui lisus la naşterea Sa.

China

Ierburile aromatice şi masajul erau folosite în China cu mult înainte de naşterea lui lisus. Acum 5000 de ani, chinezii care trăiau de-a lungul Fluviului Galben foloseau frunze de pelin negru şi rădăcini de obligeană pentru igienă. Textul Medical Herbal, al împăratului Shen Nung, datează din anul 2700 î. Hr. şi conţine detalii despre 365 de plante.

Impăratului Huang Ti îi este atribuită lucrarea The Yellow Emperor’s Classic of Internal Medicine (2650 î. Hr. ), în care se face de multe ori referire la medicamentele aromatice şi la masaje. De asemenea, această carte dezvoltă şi bazele acupuncturii.

India

In India, plantele şi extractele din plante erau folosite din anii 3000 î. Hr. Ayurveda sau medicina traditionala indiană este cea mai veche formă de medicină din lume şi foloseşte multe tehnici diferite de masaj, presopunctura si, de asemenea, uleiurile esentiale.Una dintre cele mai vechi carti indiene despre plante, Vedas, mentioneaza busuiocul, scortisoara, coriandrul, ghimbirul, smirna şi lemnul de santal.

Grecii

Grecii antici au jucat un rol foarte important în medicina aromatica, dezvoltand cunostintele dobandite de la egipteni.

Cel mai renumit grec este, bineinteles, Hipocrate (460-370 î. Hr. ), care s-a facut cunoscut ca „parintele medicinei”. Acesta a adoptat o maniera holistica de tratare a organismului uman şi a sustinut beneficiile bailor aromatice zilnice, precum şi ale masajului. In Aforisme 16 scria că „baile aromatice sunt folositoare în tratamentul dereglarilor hormonale Ia femei”.

Asclepiade (200 î. Hr. ), medic grec, a crezut în terapiile blande prin bai, masaj, muzică, parfum şi vin. Acesta se opunea folosirii purgativelor atat de populare în acele timpuri. Teofrast, faimosul botanist grec, sprijinea folosirea parfumurilor, a plasturilor şi a cataplasmelor în medicină. … Un alt grec faimos a fost Megallus, care a inventat o formulă de succes ce conţinea siminichie, scortisoară şi smirna, rezultatul fiind recunoscut printre greci sub denumirea de „Megaleion”.

Romanii

In primul secol al erei noastre, Pedanius Dioscoride din Anazarba a scris o lucrare alcatuita din cinci volume, cunoscuta sub titlul De Materia Medica. Unul dintre volume este plin de informatii referitoare la folosirea plantelor si a parfumurilor. Sunt mentionate chiparosul, ienupărul, maghiranul si smirna printre alte 500 de plante descrise în acest studiu. Acesta aminteste despre Kyphi, sustinand ca are efect calmant şi ca este eficient in diminuarea atacurilor de astm. Alte formule includ „Amarakinon”, recomandat împotriva hemoroizilor şi a problemelor menstruale, „Susinon”, folosit în cazul retenţiei de lichide, şi „Nardinon muron”, pentru combaterea tusei şi a racelii. In ceea ce priveste ierburile medicinale, o mare parte din informatiile pe care le detinem astazi sunt de la Dioscoride.

Romanii adorau parfumurile şi uleiurile parfumate, pe care le foloseau la masaj sau pentru a-si parfuma parul şi hainele. In Roma,  foloseau parfumul cu generozitate. Galen, medicul gladiatorilor, prepara pentru aceştia unguente, precum şi o „cremă răcoritoare”.

Cand plecau la lupta, soldatii romani aveau la ei smirna, pentru a-si vindeca ranile.Cunostintele lor despre proprietătile de vindecare ale plantelor s-au răspandit in intregul imperiu. Oriunde mergeau, strangeau şi plantau seminte. In Bretania, de exemplu, erau plantate ierburi precum patrunjelul, salvia, secara, rozmarinul sau cimbrul.

Avicenna

Născut în Persia, medicul şi savantul Avicenna (980-1037 d. Hr. ) este renumit pentru descoperirea procesului de distilare. Exista deja în lucru un vas de distilare, nedefinitivat ca forma, dar Avicenna l-a perfectionat, marind lungimea tubului de racire si facandu-l in spirala. Acest lucru a facut ca vaporizarea esentei si condensarea aburului sa fie mult mai eficiente. De asemenea, apa de trandafir facuta din rosa cenlifolia a devenit foarte populară. Persanii au exportat-o în China, Europa şi India, aceasta fiind folosită în scopuri medicinale şi culinare. Parfumurile erau făcute din trandafiri, crini, narcise şi violete.

Avicenna a scris aproape o sută de cărţi în timpul vieţii. Cea mai cunoscută operă a sa rămane Canonul Medicinei. Aceasta carte a fost folosită ca text de referinte de multe scoli de medicină, timp de 500 de ani, pana la mijlocul secolului al XVI-lea. Lucrarea aminteşte despre multe uleiuri esentiale, cum ar fi cele din musetel, scortisoara, marar si menta.

In timpul Razboaielor Sfinte, cruciatii au adus de la romani cunostinţele despre parfumuri şi medicina pe bază de ierburi.

Evul Mediu

Ordinele religioase îsi cultivau propriile plante aromatice – în secolul al Xll-lea, stareaa germană Hildegarde era foarte cunoscută pentru faptul ca una dintre ocupaţiile ei preferate era cultivarea lavandei.

In Evul Mediu, lavanda şi alte ierburi, prinse într-un buchet, erau folosite ca protecţie împotriva ciumei. De aceea, în secolul al XlV-lea, tămâia şi pinul erau arse în stradă. Busuiocul, musetelul, lavanda, melisa şi cimbrul erau presărate pe pământ, iar pajiştile de muşeţel se umpleau de oameni. Parfumurile erau folosite în întreaga Anglie, pentru că oamenii se spălau mai rar, iar acestea aveau rolul de a masca mirosurile naturale neplăcute.

In secolul al XVI-lea s-au scris multe lucrări despre distilare, majoritatea in limba germana. A fost raspandita si alchimia – metoda prin care se încerca transformarea metalului obisnuit în aur. In anul 1576, medicul şi alchimistul elveţian Paracelsus a scris Great Surgery Book. Acesta pretindea că rolul alchimiei nu era să transforme metalele de bază în aur, ci să dezvolte medicina, mai ales pe bază de plante.

In 1597, germanul Braunschweig şi-a publicat lucrarea intitulată Neue Vollkummen Distillierbuch, ce făcea referire la 25 de uleiuri esenţiale.

In Renaştere, uleiurile esenţiale erau folosite din abundenţă, iar botanica era integrată în studiul medicinei.

Secolele al XVI lea, al XVII lea si al XlX-lea

In secolul al XVII-lea a crescut numărul specialiştilor englezi în ierburi, cei mai cunoscuţi dintre aceştia fiind John Parkinson, John Gerarde şi Nicholas Culpepper. In 1653, Culpepper a scris celebra lucrare Complete Herbal. Ciuma făcea prăpăd din nou, iar plantele aromate începuseră să fie cunoscute. Parfumierii erau însă imuni la această boală, deoarece erau înconjuraţi de uleiuri esenţiale, acestea fiind folosite în medicina de bază pentru a trata multe boli interne şi externe.

Practic, în secolul al XVIII-lea toţi specialiştii în ierburi, precum şi unii medici foloseau uleiurile esenţiale. Poţiunile erau preparate în farmacii, fiecare dintre acestea având propria distilerie.

Oamenii de ştiinţă ai secolului al XlX-lea descopereau unii constituenţi chimici ai uleiurilor şi le dădeau un nume, cum ar fi „geraniol” sau „citronellol„. Din păcate, aceasta a dus la dezvoltarea variantelor sintetice ale constituenţilor de bază ai uleiurilor. Folosirea ierburilor şi a uleiurilor esenţiale a decăzut major când companiile farmaceutice au început să se dezvolte masiv. Medicamentele sintetice, din păcate, pot avea numeroase efecte secundare şi pot fi toxice şi dăunătoare.

Secolul al XX-Iea

In 1937, naşterea aromaterapiei moderne poate fi atribuită chimistului francez Rene Maurice Gattefosse. El a fost acela care a inventat cuvântul „aromaterapie”, prin publicarea lucrării sale intitulată Aromatherapie (Aromaterapia). Se spune că, arzându-şi mâna într-un experiment, a scufundat-o în lichidul cel mai apropiat, care conţinea ulei de lavandă. Gattefosse folosea uleiurile esenţiale pentru vindecarea rănilor soldaţilor care luptau în Primul Război Mondial.

Alţi chimişti au făcut însă cercetări asupra utilizării uleiurilor esenţiale. In Australia, Penfold şi alţii au studiat beneficiile uleiului extras din arborele de ceai. In Italia, medicii Giovanni Gatti şi Renato Cayola au descoperit efectele psihoterapeutice ale uleiurilor esenţiale, cum ar fi cele de iasomie şi de lamaie.

In 1964, medicul francez Jean Valnet, chirurg al armatei, inspirat de opera lui Gattefosse, a avut o influenţă enormă asupra aromaterapiei din întreaga lume, prin publicarea cărţii Aromatherapie (Aromaterapia). Aceasta este considerată de mulţi „biblia aromaterapeutului”. EI folosise uleiurile esenţiale pentru tratarea răniţilor din război şi a continuat să le folosească şi după război. Acesta a făcut cunoscute şi altor medici efectele terapeutice ale uleiurilor esentiale. Si în Franta unii medici studiau aromaterapia si prescriau uleiuri esenţiale.

La sfarsitul anilor ’50, doamna Marguerite Maury (1895-1964) a introdus aromaterapia în Marea Britanie. Aceasta a combinat tehnicile de masaj cu folosirea unor uleiuri esentiale, diluate în ulei vegetal. De asemenea, a predat tehnicile sale terapeutilor ce se ocupau de frumuseţe şi a scris o lucrare intitulată The Secret of Life and Youth, al cărei subiect este reintinerirea.

In zilele noastre, aromaterapia devine o terapie din ce în ce mai populară pentru o varietate considerabila de boli. în prezent, cei mai multi dintre noi folosesc regulat uleiuri esenţiale pentru sănătate şi vindecare. Aromaterapia se practică în spitale, ospicii sau cabinete medicale, de aătre aromaterapeuti profesionisti, calificati din punct de vedere medical. Cererea de tratamente prin aromaterapie este in continua crestere.